Henryk Sienkiewicz Quo vadis I Spre amiază, Petronius se trezi tare obosit. În ajun fusese la Nero la o petrecere care se prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se şubrezească. După baie şi masaj, era din nou acelaşi bărbat distins, atât de chipeş, încât nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu el — pe drept cuvânt denumit: "arbiter elegantiarum". Vremea era minunată şi adia un vânt uşor dinspre munţii Albani. Ce- ru să fie dus în tepidarium, tocmai când i s-a anunţat sosirea tânărului Marcus Vinicius, fiul surorii sale mai mari, care, cu ani în urmă, se căsă- torise cu tatăl acestuia, consul pe vremea lui Tiberiu. Tânărul luptase sub comanda lui Corbulon împotriva parţilor, după terminarea războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o deosebită slăbiciune, aproape afecţiune, căci Marcus era un tânăr frumos şi atletic şi ştia să păstreze o anumită măsură estetică în desfrâu. — Salut, Petronius! spuse tânărul, intrând cu pas elastic în tepidarium. — Bun venit la Roma şi fie ca după război odihna să-ţi priască, răspunse Petronius, întinzându-i mâna printre faldurile cearceafului moale din bumbac în care era înfăşurat. Ce se aude prin Armenia? Cât timp ai stat în Asia, n-ai trecut cumva şi prin Bitinia? Cândva, Petronius fusese guvernator în Bitinia şi o condusese cu energie şi dreptate, ceea ce constituia o ciudată contradicţie a caracterului său de afemeiat renumit, robit voluptăţii. — Am fost la Heraclea, răspunse Vinicius. M-a trimis Corbulon să strâng provizii. — Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pentru care aş da toate femeile divorţate de aici şi pe deasupra şi pe Poppea. Mai bine spune-mi ce se aude pe la graniţa parţilor. De fapt, mă plictisesc toţi aceşti vologezi, tiridaţi, tigrani, toţi barbarii aceştia, care, aşa după cum afirmă tânărul Arulanus, la ei acasă mai umblă încă în patru labe şi numai faţă de noi se dau drept oameni. La Roma însă se vorbeşte mult despre ei, fie şi numai fiindcă e periculos să vorbeşti despre altceva. — Războiul a mers prost şi de n-ar fi fost Corbulon, ar fi putut să se transforme într-o înfrângere. — Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zmeu al războiului, un adevărat Marte.... Mare comandant! E impulsiv, drept şi prost. Mi-e drag, fie şi numai fiindcă Nero se teme de el. — Corbulon nu-i prost.